Ți-am mai spus ca e toamnă? Ți-am zis recent că mă îngrop în vântul și ploaia de afară și că mă învelesc cu norii gri ? Ți-am mărturisit de curând că mi-e dor să te iubesc sau că mă împiedic iar de veșnicele nepuse întrebări, de sutele de răspunsuri pe care nu le am?
Și multe-mi vâjâie prin minte. Da, acele de întrebări pe care ți-e teamă să le enunți cu voce tare.
Stau privind la frunzele care se zbat pe o creangă, de teamă să nu cadă, și sub un zâmbet comercial mă regăsesc în asentiment cu ele, în încercarea mea de a-mi ascunde inima sălbatică, care țipă după brațe care să o învelească de frigul lăsat de superficialitatea lumii în care îl plimb.
Poate e doar vremea de învinuit sau poate a trecut prea mult de când nu mi-am lăsat inima să vorbească și acum stă ca smulsa să iasă să spună ce vrea. Cred că seamănă cu mine.
Ți-am spus deja că e toamnă. O simt în păr, când îmi mângâie vântul tăios, ștrengar, o șuviță.
Iată-mi dualitatea, o mărturisire sinceră, rară, aproape singulară, despre mine, despre reflexia a ceea ce construiesc și despre vălul tras de peste piept, acolo unde se ascunde nevoia de tine, de tine iubire, de cea de care mi-e dor s-o simt, de tine, cea care-mi pui temelie la toate ambițiile, tu cea care-mi învii trăirile și-mi gâdili aspirațiile, îmi desenezi motivațiile și-mi ornezi cărarea cu petale, pentru ca eu să mă grăbesc spre ceea ce vreau, ca să pot fi cum sunt.
