Mi-am cântărit fericirea într-o zi. Era
destul de grea şi ... cred că era şi destul de scumpă. Am cunoscut şi alţi
oameni fericiţi; unii mai mult, alţii mai puţin, dar fiecare cu scara lui de
fericire, chiar dacă, paradoxal, cei mai puţin mulţumiţi erau cei care aveau
mai mult şi invers. Atunci am înţeles ce e autodepăşirea de sine, atunci am
înţeles că dacă reuşesc să mă folosesc de acestă capacitate a mea, voi fi un om
şi mai fericit de atât, mai mulţmit, mai satisfăcut de sine însuşi.
Am tot căutat
metode pentru a urca la un nivel superior de bunăstare sufletească, însă n-am
reuşit să adun decât vreo două-trei firmituri din acţiunile mele egoiste.
Apoi am întalnit
familia V. ...
***
Am intrat în curtea
lor într-o dimineaţă de decembrie, ce plutea într-un frig tăios, dar era soare.
În tocul uşii aştepta doamna V., pe jumătate bucuroasă, pe jumătate cu
sfiiciune, că are oaspeţi „mari” la casa ei. Mă invită să intru, aşa că trec
pragul şi dau într-un holişor strâmt. Era linişte şi era la fel de frig ca şi
afară. Mă îndeamnă să fac la stânga şi pătrund într-o altă odaie. Un recamier
din frurnir ce s-a ivit exact în faţa ochilor mei, mi-a adus aminte de bunica
mea, într-un colţ era aşezat un dulap care părea foarte trist pentru ca avea o
uşă desprinsă din bălămăli. Întorc capul în cealaltă parte şi mai văd o masă şi
o sobă de teracotă vişinie care părea a fi rece după temperatua din cameră.
La îndemnul ei apăs
clanţa uşii albe din partea opusă a camerei, după ce ciocănesc de două ori.
Deschid încet şi parcă timid, fac jumătate de pas şi-mi fac curaj să ridic
privirea ... Opt perechi de ochi mă priveau atent, fără să scoată vreun sunet,
tăcuţi şi pătrunzători, curioşi şi sătui de aşteptare. Preţ de câteva secunde
am rămas aşa fără să se producă nici un schimb de replici. Îi vedeam pe toţi
cum stau aşezaţi pe marginea unui pat, mărunţei şi sfiiţi, şi citeam în ochii
lor o speranţă că poate aici şi acum, vine cineva să le întindă o mână caldă,
care să-i mângâie, care să-i ajute.
Pentru o fracţiune
de secundă am tras cu ochiul la doamna V. a cărei privire îi cuprindea pe toţi
cei opt copii deodată. Ochii ei erau râdeau în acel moment, chiar dacă ridurile
şi trăsăturile feţei dovedeau că de fapt lucrurile nu erau aşa de roz în
familia aceea. Mi-am dat seama că de-acolo vine toată puterea ei, toată energia
aceea pozitivă, calmul şi răbdarea, de-acolo din inimă, din dragoste pentru
copiii ei, o dragoste care nu cunoaşte limite, nu înţelege sensul cuvântului
greutăţi, o dragoste care nu se împarte la opt, ci se înmulţeste cu opt.
Se apropie de pat
şi începe să mi-i prezinte:
Tudorel, cel mai mare, are 18 ani şi e
în clasa a XII-a. Ana Maria,
e singura fată. Are 17 ani şi e şi ea la liceu. M-a uimit frumuseţea ei
naturală şi instinctul ei protector. Îl ţinea de mână pe fratele ei mai mic, Emanuel, care are 10 ani
şi e în clasa a IV-a. Constantin are 15 ani şi e mai grijului ca o mamă. Merge
la şcoală, iar cât timp stă acasă şi-a luat singur responsabilitatea de a avea
grijă de mezinul familiei, Nectărel (Nectarie), care are doar 7
anişori.Când mi l-a prezentat pe cel mai mic dintre copii, am simţit un tremur
în vocea ei şi o durere în piept ce sfâşia sălbatic.
Face o mică pauză
apoi începe să-mi povestească despre Nectărel, care deşi are 7 ani, arată de 3.
El nu poate să vorbească, nu poate să mănânce sau să se îmbrace singur, nici măcar
nu poate să meargă. Când a fost dat să se nască, a apărut o complicaţie şi
doctorii l-au tras cu forcepsul afară. Din neglijenţă sau poate din nepricepere
sau din orice alt motiv care oricum nu mai contează acum, fătul Nectarie a fost
strâns prea tare şi astfel, o parte vitală din creierul lui a fost lezată, fapt
care l-a nenorocit pe viaţă. Mama lui mi-a spus că are şapte diagnostice puse.
Ochii începuseră să i se umezească şi n-a mai putut continua. Vroia să pară o
femeie tare. Am abandonat şi eu subiectul. Mă uitam la copilaş. Îl ţinea în
braţe fratele lui mai mare, ca pe un bebeluş. Se uita şi el la mine cu
aceeaşi privire cu care m-au întâmpinat fraţii lui. Mă întrebam dacă înţelege
la fel ca ei sau dacă întelege doar faptul că ei îl iubesc aşa cum e, că e
fratele lor şi că lucrurile astea nu se vor schimba niciodată ...
Dar cum motivele ei
de bucurie nu se opresc aici mi-i prezintă şi pe Andrei, care deşi are numai 14
ani merge deja la liceu, şi pe Valentin,
de 11 ani, care părea să fie cel mai curajos membru al familiei. El părea să se
fi acomodat deja cu prezenţa invitaţilor în casă şi avea tendinţa să-şi
manifeste bucuria. Şirul e încheiat de departe de cel mai activ dintre fraţi, Gabriel, de 9 ani. Nouă ani, am
întrebat ? Da, îmi răspunse mama, dar mie îmi păruse că e mai mic; încă
gângurea şi nu prea era chip să-l ţii liniştit. Atunci mi-a mărturisit ca
Gabriel are autism. M-am întristat. Nu puteam să-mi imaginez de unde găseşte o
mamă atâtă iubire şi răbdare, de unde poate să le ofere atâtă căldură şi grijă,
de unde mai răsare speranţă pentru ea şi de unde atâtă putere ?
Mi-a spus doar,
rostind din adâncul sufletului :
„Ei sunt toată
bucuria mea. Ei sunt bandajul durerilor mele. Oricât de greu ar fi, mă uit la
ei şi găsesc tot ce-mi trebuie ca să-i cresc, să-i fac oameni. I-am dat pe toţi
la scoală. I-am trimis pe fiecare pe câte o meserie. Am zis că-i cel mai bine
aşa, că atunci când or să crească, o să le fie mai uşor să se-ajute între ei.
Când o fi vorba să-şi contruiască câte-o casă, când şi-or face o familie, unul
să vină cu un ciocan să bată un cui, altul să pună o priză şi altul o cărămidă
la temelie. Aşa i-am învăţat să fie, să se iubească şi să se ajute. Le-am
explicat că doar aşa or să reuşească şi să nu se bizuie decât pe forţele lor.
Noi nu cerşim milă. Atât cât putem, facem. Atât cât ne ţine Dumnezeu în viaţă,
muncim. Cel De Sus vede; ştim că e cineva mare care are grijă de noi.”
La un moment dat
s-a oprit, căci în colţul ochiului îi scăpa o lacrimă.
Am ascultat cu
sufletul la gură povestea femeii. Mi se făcuse pielea de găină şi din colţul în
care mă aflam nu puteam să mă mai mişc. M-a lăsat fără cuvinte declaraţia de
dragoste a femeii faţă de copii ei. Să fi fost şi tu acolo, ai fi asimilat
intensitatea mesajului ei, dar aici nu pot să redau în cuvinte tremurul vocii,
al mâinilor, tonalitatea glasului sau luciul ochilor şi legătura emoţională
dintre membrii familiei, care era aproape palpabilă.
Îmi revin la un
moment dat şi întreb, mai mult cu jumătate de gură, de frica unui răspuns care
ar face situaţia şi mai delicată, unde e tatăl ? Domnul V. era plecat prin sat.
Munceşte cu ziua. Uneori, când ajunge târziu în seară acasă, aduce 2 kilograme
de lapte. Mama îl fierbe şi coace nişte turte. Împarte la toţi şi se aşează în
jurul focului. Stau toţi grămadă şi-şi ţin de cald la suflet. Atunci am înţeles
că de fapt, în cămin la ei, nu-i frig deloc, chiar dacă soba e de cele mai
multe ori rece.
Am mai stat puţin
cu ei, am vorbit şi cu copiii. Am văzut mult bun simţ, am văzut că sunt
educaţi, evlavioşi, am văzut că ştiu să aprecieze ce le e dat. În ei nu era loc
de lăcomie, nu era invidie pentru alţii care au mai mult. Am realizat atunci,
că ei sunt mai fericiţi ca mine sau ca tine, chiar dacă masa lor e mai goală.
Îmi plăcea să stau acolo la poveşti. Era o atmosferă tare plăcută. Doamna V.
mi-a povestit mai multe, dar cum să înşiri aici pe foaie cuvintele acelea mai
mult şoptite. Mi-au rămas acolo, gravate în suflet, cum şi ţie ţi-ar fi rămas
de altfel.
M-am uitat la ceas.
Era deja târziu şi parcă-mi părea rău că mai aveam şi alte lucruri în agendă
pentru acea zi. M-am ridicat, le-am mulţmit şi le-am promis că mă întorc. I-am
rugat să-mi dea scrisorile pentru Moş Crăciun. Atunci, cei mai mici, curioşi,
au întrebat-o pe mama lor ce fac eu cu scrisorile pentru Moşu’. Din pragul uşii
m-am întors şi le-am spus ştrengăreşte :
„Eu sunt un
spiriduş de-al lui Moş Craciun !”
***
Atunci şi acolo am
găsit poarta şi metoda spre un nivel superior al bunăstării sufleteşti. Atunci
şi acolo am învăţat cât de preţios e sentimentul pe care-l ai când ajuţi pe
cineva. Atunci şi acolo, greutatea şi valoarea fericirii personale, începeau să
devină de nepreţuit.
Spiriduşii lui Moş Crăciun
sunt studenţii din anul III de la Marketing, FEAA. Împreună sunt o echipă unită
care are un singur obiectiv :
SĂ FACĂ O FAMILIE
FERICITĂ ŞI SĂ LE ORGANIZEZE UN CRĂCIUN CU CÂT MAI MULTE DORINŢE ÎMPLINITE
Aşa a luat naştere
„CRĂCIUN PENTRU 10 ZÂMBETE”, un eveniment de tip licitaţie cu scop caritabil.
Un eveniment al cărui mecanism funcţionează pe resurse emoţionale. Un eveniment
pentru care nici un obstacol nu e prea mare pentru a realiza obectivul.
„Crăciun pentru 10
zâmbete” e un eveniment la care poţi participa şi tu. Noi, Spiriduşii lui Moş
Crăciun de la Marketing, îţi dăm ocazia să faci o faptă bună de
sărbători. Ajută-ne !
Imaginează-ţi doar
cum te-ai simţi când în seara de Ajun, când eşti acasă, alături de cei dragi
ţie, ai un motiv în plus să te bucuri, să te ştii mai liniştit şi mai mulţumit
de tine, să crezi că meriţi cu un zâmbet în plus cadourile ce te vor aştepta
sub brad ?
Deschide-ţi
sufletul pe 19 decembrie şi vino la licitaţia în scop caritabil. Contribuie la
bunăstarea ta sufletească şi întinde o mână de ajutor familei V. În sfânta
noapte de Crăciun, vei avea un gând bun în plus orientat spre tine. Ei au nevoie de tine şi ei te pot învăţa să fii puţin mai fericit.
ÎMPARTE
!
DĂRUIEŞTE
!
AJUTĂ
!
SPRIJINĂ
!
REDĂ
UN ZÂMBET !
BUCURĂ-TE
PE TINE !
Spune DA !
Spiriduşilor lui Moş Crăciun şi vino să complotezi cu noi ! Te aşteptăm la
eveniment !
Spiriduşii
lui Moş Crăciun,
Marketing
III, FEAA,
decembrie
2011
