Să nu uiţi !

Nu găsesc răspuns la tristeţea asta şi nu mai rămân prea multe de spus ...

Am învaţat o lecţie ! Una despre care nu ai ce să vorbeşti ... Una care sună ca ecoul unui obiect metalic scăpat din mâini într-o ... peşteră ... sau oriunde altundeva unde se produce un ecou tăios.

Cu genunchii strânşi bine la piept, cu braţele împreunate peste ei, cu pleoapele care cad greu peste ochi, târziu după miezul nopţii, îmi pun întrebări şi e pentru prima dată când nu ştiu să dau răspunsul. Nici măcar nu pot sa inventez ceva ...

Parcă au trecut 3 zile de dimineaţă. Într-un final, lumina lunii linişteşte trupurile istovite, rămânând doar gândurile ce continuă să alerge prin minte. Obişnuiam să cred că pot să pun orice întrebare fără să-mi fie frică. Dar ... am aflat că există şi întrebări fără răspuns, pentru care cuvintele sunt de prisos, pentru care orice încercare de a afla ceva este eşuată, pentru care răspunsul este de fapt o linişte surdă, atât de puternică încât te tulbură.

Cred că tot ce-ţi mai rămâne, sunt amintiri înfipte-n inimă, clişee în care tu râdeai alături de el, frânturi de senzaţii care acum devin atât de vii şi aceeaşi voce caldă care-ţi va pluti mereu în minte. Mă uit la tine, la ochii aceia verzi ... m-a paralizat privirea ta. Aş vrea să vin la tine şi să te strang tare în braţe, să ştii că te iubesc şi să ştii că îmi pasă.

Acum poate dormi. Sau poate visezi ?

M-aş apropia de tine, să te sărut pe frunte, în semn de afecţiune, însă din colţul în care stau eu acum, orice gest mi se pare prea puţin intens. Mi-e atât de ciudă că sunt atât de proastă !

E prea linişte, dar îmi fac loc printre rânduri să îţi mulţumesc că m-ai învăţat cateva lucruri foarte importante.

Într-o noapte, într-un scrânciob, într-un parc :

- Asta e o lecţie pentru noi ...

- ...

- Acum ştim ce e cu adevărat important ...

- ...

- Acum ştiu ca o să trecem peste !

- ...

.........................................................................................................

 

Au trecut vremurile în care ea pleca grăbită din casă, lăsând paharul de vin, aproape gol, în hol, cu urme de ruj pe el. Acum nu o  mai grăbeşte nimic, fiindcă nimic din ceea ce a cunoscut până acum nu mai e la fel de important ...

.........................................................................................................

După toate astea, am câteva rugăminți  la tine ... 

Te rog să nu uiţi sa mergi mai departe ! Te rog să nu uiţi de visele tale ! Te rog să nu uiţi că ai atâţia oameni în jur care te iubesc ! Te rog să nu uiți că alții au nevoie de tine ! Te rog să nu uiți să fii tare asa cum te știu ! Te rog sa nu uiți că şi mie îmi pasă şi că vreau să fii bine ! Te rog să nu uiți de tine !

Nu am destul curaj să îţi vorbesc în faţă, dar te rog să-ți mai aminteşti ce ţi-am jurat mai de mult ...

Îţi mulțumesc pentru lecţia asta de viaţă ... Orice ar fi, voi fi mereu lângă tine. Te iubesc mult ...

6 iunie 2011, 02:30 AM

Lumini si umbre

Ai ochii negri, mincinoşi şi răi
Fântânile cu ape moarte-ascund
Pupile negre licărind în fund,
Ce mă atrag spre-adânc ca ochii tăi.

Când vreau să plec, mă ţii în loc cu un cuvânt
Aşa se zbat copacii în furtună;
Ca pentru fugă crengile-şi adună,
Dar rădăcina-i leagă de pămînt.

De azi încolo n-am să-l mai iubesc...
Dar când îi văd privirile păgâne
Şi zâmbetul copilăresc,
Mă jur că n-am să-l mai iubesc - de mâine.

Pe zi ce trece-ţi semăn tot mai mult;
Aşa izvorul ce se-aruncă-n baltă,
Se-nvăluie cu mâlul laolaltă
Şi-n loc să-i spele apele verzui, 
îşi tulbură izvorul apa lui.

Mă iscodeşti ca pasărea de pradă,
Mă urmăreşti cu ochii reci şi răi,
Dar uiţi că dacă-s urme pe zăpadă,
Noroiul e lăsat de paşii tăi.

Mi-e faţa împietrită ca o mască
Şi-n ochi lumina-i gata să se stângă
Chiar diamantului ca să sclipească
Îi trebuie o rază s-o răsfrângă.

Iubirea ta nu creşte şi nu moare,
Ci totdeauna-i rece şi egală
E ca o floare artificială
Pe-o pajişte cu maci arzând în soare.

Când voi pleca, mă vei uita uşor
Şi ştiu că nici nu s-ar putea altfel:
Abia o clipă valul călător
Păstrează chipul oglindit în el.

Am vrut în ciuda zâmbetelor tale,
Din ochii sterpi o lacrimă să storc
Şi am plecat să nu mă mai întorc,
Dar azi, din zori de zi îţi umblu-n cale.

Ce demon oare mi te-a scos în drum?!
De-ar vrea viaţa azi să mă dezlege
Şi raiul ei să mi-l ofere-acum
Tot iadul nostru dulce l-aş alege.

Azi mi-a venit cu ochii calzi şi buni
Şi nu l-am întrebat de unde vine
Pe floarea de pe marginea de drum
N-o-ntrebi de-i înflorită pentru tine.

Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă;
Încremenit în capul scării
Cu zâmbetul uitat în colţul gurii
Şi-n ochi, tăişul crud al nepăsării.

Eşti rău. Dar când aud c-o spune altul
Mă uit în jos şi strâng din pumni şi tac.
Că numai eu în toată lumea asta
Am dreptul să te cert şi să te-mpac.

Eu am să plec cu sufletu-mpăcat
Că nu las nimănuia moştenire
Un suflet greu de ură şi iubire
Bănuitor şi trist şi-nfrigurat.

M-am resemnat; atât a fost să fie.
Mă uit cum cade soarele-n apus
Şi-aştept răspunsuri care n-or să vie
La întrebări pe care nu le-am pus.