Jar, foc, scantei

E un miros pe piele, parfumul unui trup. Încă se simte intens în nări.

Deși era frig afară, după ce coboară din taxi mai merge câțiva metri pe jos. Ascultă cum îi scârțâie sub talpă, zăpada.

Era seară și lumina galbenă a stâlpilor dădea reflexii aurii pe jos. Ascunsă sub hainele de iarnă, doar ochii negri i se văd. Sub fular, sunt două buze țuguiate, ca de copil. Mâinile încă îi tremură și și le lipește în jurul trupului ca o îmbrățișare de care-și aducea aminte.

Se oprește la locul stabilit, dar ajunsese prea devreme și trebuia să mai aştepte. Îi convenea puțină liniște. Avea de gând  să  profite de cele câteva minute bonus, așa că scoate o țigară din pachet. Tacticos, aprinde un chibrit și-i urmărește flacăra ...

............................................................................................................

Câte capete de poveste ... Dacă le-aș atribui culori, nu mi-ar ajunge un curcubeu ... Cine-ar fi crezut că poate deveni atât de interesant ? E ciudat totuși cum câteva luni sunt suficiente să aduni destule povești încât să scrii atâtea volume, cât să umpli un raft dintr-o bibliotecă ... Dar sunt atâtea pagini albe până acum ... Oare are rost să mai deschizi un alt caiet gol, să începi scrii o nouă „operă” ?

Ar trebui să știu de acum că orice început frumos poate rămâne doar ... alt început frumos ...

Dar cum să faci când focul arde continuu. Nu e nici o apă în apropiere să-l stingă ... E doar aerul care-i întreține arderea și dedesubt pământul pe care-l întărește. Uneori, dar asta foarte rar, zboară câte o săgeată aprinsă prin el.

La câțiva metri, doi ochi de felina oglindesc roșul focului. De mai bine de un an de zile stă și privește jocul acestuia, cum jarul incandescent se stinge greu, puțin câte puțin și cum scânteile sar, gata gata să creeze o altă limbă de foc.

Tânăra leoaica, curioasă, a ieșit să se joace în jurul focului. Știe acum : jarul frige mai tare ca orice ... Are câteva semne pe labe și blana ii lipsește pe alocuri. Încă-și mai linge rănile.

Scânteile ii atrag atenția. Unele îi sar în ochi și o orbesc pe moment sau altele se aprind și formează flacăra. Acum, a căpătat o nouă abilitate. Cu o simpla mișcare din coadă, poate stinge orice sclipire nouă.

Dar oare cum învață să ghicească ea scânteia care poate forma un foc statornic ? Când va putea stinge la fel de ușor și o bucată de jar fierbinte ? Se mai merită oare sa treci prin foc ?

Cade cu botul pe labe și privește spre grămadă aprinsă. Jar ... Foc ... Scântei ...

...........................................................................................................

A trecut destul timp. Stinge țigara, se ridică și se îndreaptă spre casă. Scoate telefonul și formează un număr. O voce răspunde la celalalt capăt cu un „da” întrebător. Ea spune : „Am plecat ! Nu te mai aștept !”